Test drive in Valea Mortii

Nu sunt adepta gonitului pe strazi. A raliului turbat. Lasa ca eu conduc foarte bine, n-are ce sa mi se intample. Orice se poate intampla, mai ales pentru ca nu esti singur pe strazi. Si poate tu chiar conduci foarte bine (eu sigur o fac J), dar nu stii nimic despre ceilalti participanti la trafic. Deci, atentie! Gata cu tonul moralizator, sa trecem la subiect.

Excursie de 5.000 km

Acum 2 ani, chiar pe vremea asta, dadeam o fuga pana in America. Desi destinatia initiala fusese doar coasta de est (Philadelphia si New York), ajunsa acolo, lucrul cel mai firesc a parut sa il constituie o deplasare cu avionul pe coasta de vest (California cea insorita). Si daca tot am plecat la drum prin lume, hai sa ajungem si in Las Vegas si la Marele Canion. Nu pe autostrada, ca toate autostrazile sunt identice in toata lumea. Pe soselele nationale (interstate) din America. O Toyota argintie (ma tem ca mai multe date tehnice nu stiu sa va dau, dar ajunge adjectivul cromatic, nu?) ne-a asigurat mijlocul de transport pentru o excursie de vreo 5.000 de km.

Pe drumul de intoarcere de la Las Vegas la Los Angeles am trecut prin Valea Mortii

Depresiune ce face parte din desertul Mojave. Si unde, cat vezi cu ochii, nu este decat nisip si piatra. Nu vezi un copacel, un pomisor, un animalut. Nimic. Nada. Nichts. Nothing. Instalata comod la volanul masinii argintii, cu aerul conditionat anihiland in interior efectul celor 100 de grade fahrenheit de afara (peste 40 de grade celsius), imi vine in minte ideea de a testa pana la ce viteza ajunge masina. Cercetez mai intai conditiile de trafic: o sosea ca in palma, dreapta. Vizibilitate maxima, nicio masina. Nu tu carute, animale domestice sau salbatice. Conditii ideale de test drive din punct de vedere al vitezei. 100 de km la ora. Apas pedala de acceleratie. Date fiind conditiile mai sus prezentate am senzatia ca sunt intr-un simulator. 130, 150, 170. Masina nu huruie, nu troncane, nu da semne ca n-ar mai putea. Simt cum ma cuprinde un fior de adrenalina.

180 de km la ora.

Adrenalina creste. Bine, nu prea are ce sa se intample, cu exceptia vreunui defect tehnic. Sa explodeze o roata de exemplu. Cam atat. Peisajul fuge, ca si cum ai urmari un film pe modul speed. 190 de km la ora. 195. Ceea ce ma calmeaza este sa ma uit la viteza in mile, care este considerabil mai mica. Pentru 195 de km la ora - 121 de mile. Cu ochii de data asta pe mile, constat cum viteza creste 122, 123, 124, 125. Apas si mai tare pedala. 125.

200 de km la ora.

De fapt, 201, 167 km pe ora, ca sa fim absolut exacti. Mai mult de atat nu vrea. Desi pe kilometraj 125 de mile nu este nici pe departe limita de viteza. Si simt eu ca masina ar mai fi putut. Iar pilotul abia ce se incalzise si astepta senzatii din ce in ce mai tari.

Gata. Test drive-ul s-a terminat.

Parasesc senzatia de simulator si ma regasesc sub razele soarelui, in desertul Mojave, mergand ca un turist simpatic, spre California. Acum, ca adrenalina m-a parasit cu totul, ma gandesc ca data viitoare, in America, ar trebui sa fac ceva mai extravagant. Sa vedem sa vedem. Mda, cred ca ar merge un enduro in Marele Canion sau un rafting mic pe raul Colorado. (foto: cristina podoreanu, arhiva personala)