Primii pasi pe doua roti

Desi au trecut mai mult de 6 ani de atunci si, cel putin din ratiuni cronologice, nu mai pot fi considerata o motociclista incepatoare, primul meu drum de-adevaratelea cu motorul meu il am in minte de parca ar fi fost ieri. Primul meu motor, o Honda Rebel de 125 de cm cubi, un chopperas micut (cei care se dadeau la momentul respectiv pe motoare de 600 de cm cubi si de 1000, au indraznit sa imi numeasca rebelul o… trompeta…), dar semet, plin de viata si de culoare. Si iat-o pe tanara noastra motociclista in fata motorului in V cu racire pe aer. Si cu intrebarea nerostita, dar absolut presanta:

Cum duc eu motocicleta mea acasa?

Vine si momentul in care echipata, cu doi motociclisti gata sa ma sprijine... moral de pe motoarele lor, evident, urmeaza sa ma urc pe rebel si sa pornesc. Nu in lume, ci acasa! Mi se face o frica nebuna. E drept ca am luat permisul, dar am mers doar in parcare si nu i-am dat a doua niciodata. Iar aici va trebui sa intru in trafic si sa ma mentin pe cele doua roti. Mda, m-am plimbat si cu bicicleta, cand eram mai mica, asa ca, cel putin teoretic, cele doua roti ale rebelului meu ar trebui sa ma sustina. Nu ma ajuta cu nimic, drept pentru care il rog pe unul din bikeri sa imi duca el motorul, iar eu sa stau in spatele lui, nu de alta, dar sa capat un pic de experienta, nu? Omul zambeste si ma indeamna sa ma urc pe motor si sa las discutiile. Pai si cum pornesc, cum il tin drept, cum merg pe strada, cum schimb vitezele, cum claxonez, cum depasesc, cum... Nu mai spun nimic. Zambesc stramb, ce zambet, rictus in toata puterea cuvantului, si ma urc pe motor. Doamne ajuta-ma, ca mare nevoie am de ajutorul tau!

La drum!

Ies din parcare. Un biker s-a postat in fata mea, celalalt in spate. Asta inseamna ca, daca se intampla ceva, are cine sa ma ajute. Avem de parcurs un drum de vreo 10 km, drum pe care, cu masina, il parcurg în 10, maxim 15 minute. Da, dar acum sunt pe doua roti si vulnerabila. Stau teapana pe motor, simt cum ma doare spatele, cum imi amortesc picioarele si cum imi intepenesc degetele. Degetele de la mana dreapta cauta maneta de frana, podul palmei – mansonul de la acceleratie, degetele mainii stangi se crispeaza pe maneta de ambreiaj. Merg deja de vreo 2 minute in viteza 1 si devine imperios necesar sa schimb. Sa ii dau a doua. Strang din dinti, trag maneta de ambreiaj, bajbai cu piciorul stang dupa schimbatorul de viteze, il gasesc, ridic, debreiez si motorul care imi cerea indurare pare sa imi multumeasca acum. Indraznesc sa risc o privire spre kilometraj.

30 de km la ora. Pe doua roti.

La primul drum. In trafic. Cred ca imi fortez norocul! Ma crispez si mai tare pe motor. Cine m-a pus, Doamne, cine m-a pus?! Lasa ca il duc acasa si maine il pun la vanzare. Ce daca am permis, am mers un drum si mi-am dat seama ca e greu si foarte periculos. Ca ai mainile si picioarele blocate. Ca esti incordat. Ca nu te protejeaza nimic. Lasa ca maine il vand. Gandul ma mai relaxeaza putin. Cred ca am făcut deja 2 km. 2 km pe motor. Ar fi timpul sa semnalizez si sa luam o pauza. Ceea ce și fac. Bikerul din spate ma vede si opreste si el in dreptul meu. Cel din fata nu s-a oprit. Cel din dreptul meu ma intreaba daca s-a intamplat ceva. Cum sa ii spun ca vreau acasa, in masina sau pe jos? Nu ii spun asta. Il intreb daca merg bine. Daca nu cumva il incurc. Vine spre noi si cel care era inaintea mea. S-a întamplat ceva? Nu, nu s-a întamplat nimic. Bine, inteleg doar ca motoarele lor stau sa fiarba de la mersul subturat. Cum subturat? Eu am gonit cu aproape 30 de km la ora! Pornim din nou. Doamne, mai sunt vreo 8 km.

Am schimbat iar in treapta a doua. Ar trebui sa o incerc si pe a treia...

Dar e deja prea mult. Poate se uzeaza. Si asa maine il pun la vanzare. Pai tocmai de-aia ar trebui sa incerc sa ii dau 3. Reusesc. Motociclismul e usor, e floare la ureche. Doar ca ma dor toate. Si nu sunt deloc convinsa ca masinile ma vad. Da, conservele astea (asa am vazut ca li se spune la masini pe forumul de motociclisti – iar soferii sunt conservari), desi si eu am o conserva, s-ar putea sa nu ma vada, cum sunt eu mica si chinuita pe motorasul acesta mic si frumos, dar periculos. Da, motociclismul comporta un grad sporit de risc. Si nu stiu daca e pentru fete. Nici nu prea am vazut fete. Ce vorbesc, n-am vazut deloc. Brusc, ma simt de o feminitate debordanta. De-aia nu pot sa stapanesc eu herghelia de 14 cai parca de sub mine. Ca sunt o fiinta slaba si vulnerabila. Si ma dor toate: spatele, picioarele, mainile, mi-a intepenit gatul. Gata!

Maine il scot la vanzare!

Cu gandul la solutia gasita, incep sa urc dealul catre casa. Ignor pietrele de pe drum, ma concentrez doar la cum voi opri. Sa nu bruschez, sa nu fac Doamne fereste vreun stopie (sa ridic roata din spate a motocicletei in urma unei frane prea bruste). Desi, cred ca la 35 de km la ora (da, am atins această viteza record!), fizic vorbind, nu cred sa existe pericolul unui stopie. Am ajuns in fata casei. Nu pot sa cred! Motociclismul e cea mai grea si mai epuizanta treaba cu putinta. Am facut cei 10 km in 45 de minute. Si sunt absolut daramata. Unul din baieti imi baga motorul in curte, eu le multumesc frumos amandurora si apoi ma duc sa ma trantesc in pat. Unde sa-l pun la vanzare? Pe bikeshop?

****

A doua zi, cea mai tare motociclista incepatoare, deja cu experienta greu cucerita insa in incontestabila parcurgere a celor 10 (zece!) km, cu cel mai satisfacut zambet, a pornit sa se echipeze temeinic si apoi sa plece la drum. Cu rebelul, desigur. Asfalt uscat, blondi! (foto: cristina podoreanu, arhiva personala)